Legende

Legende din Muntii Ceahlau

Stînca Dochia. Deşi celebră în Munţii Ceahlău, cabana de la cea mai mare altitudine purtînd numele ei încă din al doilea deceniu al secolului nostru, stînca nu are o formă bine stabilită şi nici pe departe nu are asemănare cu un chip omenesc, ca alte multe stînci din masiv. În nici un caz nu are înfăţişarea unei fete frumoase şi nici măcar a unei babe. La baza stîncii ia naştere unul dintre izvoarele Pîrîului Izvorul Alb (celelalte sînt la cîteva sute de metri mai în amonte). Apa este totdeauna rece şi foarte bună, fiind ultima sursa de aprovizionare cu apă de băut pînă la cabana Dochia. În împrejurimile stîncii, prin pădure, sînt împrăştiate multe pietre albe (din calcar), numite de locuitorii meleagurilor megieşe şi de ciobani “oile Dochiei”.

Prima legendă a Dochiei. Dochia ar fi fost o frumoasă fiică a regelui Decebal. Acesta din urmă fiind înfrînt, după o îndîrjită rezistenţă, de armatele împăratului Traian, a poruncit fiicei sale să-şi schimbe hainele în veşminte de ciobăniţă şi să fugă spre soare-răsare. Ajunsă la poalele Ceahlăului, a început să urce munţii, fugărită fiind de ostaşii lui Traian, care prinseseră de veste. Simţind că urmăritorii sai sînt gata s-o prindă, neavînd scăpare, s-a rugat de zei s-o prefacă într-o stîncă, decît să ajungă sclavă. Zeii i-au ascultat ruga şi astfel a apărut Stînca Dochia.

A doua legendă a Dochiei. De o frumuseţe neasemuită, Dochia era sora  lui Decebal şi era iubită de un dac viteaz numit Cobal (la ceva mai mult de un kilometru de Stînca Dochiei, spre extremitatea superioară a traseului nostru, este situat un ţanc stîncos numit Stînca lui Cobal). In timpul primului război daco-roman, Dochia l-a întîlnit pe Traian, care a îndrăgit-o, şi crezînd că este dac, l-a iubit şi ea. Cobal a cerut-o în căsătorie şi fiind refuzat, a înţeles dragostea fetei pentru Traian. În cel de al doilea război cu romanii, în încercarea de a-l ucide pe Traian, Cobal a fost prins şi închis la Roma.

După pieirea lui Decebal, sora sa a înţeles cine este Traian, şi-a înăbuşit dragostea şi a fugit, transformată în ciobăniţă, în Ceahlău. Fiind urmărită de Traian, cît pe ce să fie prinsă, a cerut ajutorul zeilor care au prefăcut-o în stîncă, iar oile ei sînt stîncile mai mici din jurul ei.

Legenda Panaghiei. Cîndva, Panaghia a fost o fată frumoasă, căreia ursitoarele i-au dăruit ochi negri ca întunericul nopţilor fără lună, priviri luminoase ca focul luceferilor, obraji fragezi şi albi precum crinii şi rumeni ca trandafirii, păr negru ca umbra, iar de la zei partea cea mai bună din inima şi sufletul lor. Pentru a fi ferită de privirile muritorilor, au dus-o pe culmile Ceahlăului, dar aici a văzut-o Soarele şi s-a îndrăgostit de ea. Dar Soarele tot privind-o s-a oprit din drumul său, ziua s-a mărit şi, la plîngerea nopţii, a fost pedepsit să nu mai răsară decît învăluit de nori. Nemaivăzîndu-l pe Soare, Panaghia a plîns îndelung pînă cînd de durere, s-a prefăcut în stîncă.

Text preluat din Monografie, MUNTII CEAHLAU – M. G. Albota [1992]